A fost un geniu, dar nu unul rupt de realitate, ci un excelent organizator al luptei românești, fiind creator de doctrină națională, dar și de formule de manifestare a acesteia, organizând Congresul Studențesc de la Putna, Societățile Carpații și Matei Basarab, toate acţiunile sale având ca obiectiv făurirea României Mari. Sabia lui Decebal, Crucea lui Ştefan cel Mare şi Unirea lui Mihai Viteazul au fost pietrele de temelie pe care Eminescu a făurit o doctrină organic românească, reper pentru toate generaţiile viitoare, concepţia de Neam cristalizându-se în toată lucrarea sa, precum apa în fulgul de nea: sub semnul monogramei lui Iisus Hristos. De aceea a murit Eminescu pe front. Cei de alt sânge au văzut în el întruchiparea celei mai complexe reacţii româneşti (atât conceptuală, cât şi organizatorică) la agresiunea antiromânească, exercitată atât din interiorul cât şi din exteriorul arealului istoric românesc. Construcţia lui Eminescu, prin perfecţiunea sa, dărâmă “Marele Arhitect”, nimiceşte “Templul” şi adăpostește Dacia.
Un tânăr şopteşte prin pădurile sădite de el o Doina menită să ne ţină în viaţă. Satana continua să arunce cu pietre în el. Hristos îl mângâie şi-i spune că va fi bine; altfel nimic nu ar avea sens.
Eminescu este Crucea pe care Maica Domnului a împlântat-o în acest Tărâm. Şi nimeni nu o poate nimici.Drumul de la Grădina Maicii Domnului la Țara lui Hristos: Mihai Eminescu. Avem nevoie ca El să fie pe graniţa tării, ca o ultimă baricadă în fața invaziei, ca un ultim tranșeu al românismului. Aceasta este menirea lui de soldat şi general în linia întâi a frontului: apărarea Graniţei. Eminescu trasează linia orizontului etnicului românesc: uneşte Neamul cu Dumnezeu, Pământul în care sunt îngropaţi strămoşii cu Cerul în care aceştia s-au înălțat. Acolo începe El să creeze; deasupra noastră, dar în noi, el fiind lacrimă pe care o simţim în Biserică străfulgerându-ne inima, strigătul de viaţă al unui copil născut român în botezul cu apă, rugăciunea din urmă a botezului cu pământ ca prim pas către Țara lui Hristos din Ceruri. El este sabia şi mănăstirea lui Ştefan, barda lui Mihai Viteazul, cană cu vin şi flinta haiducilor, jertfa martirilor anticomunişti.
El este, fiind în Timp, căci aşa cum spunea un bătrân înţelept din Tara Făgăraşului, clipa de prezent este mai efemeră ca un drac ce vede sabia Arhanghelului, noi muritorii, nefiind decât în trecut şi în viitor, prezentul neputând să-l prindem, să-l oprim, fiind cu păcate pe noi (nu în noi).
Eminescu este.
Eminescu este.
Mihai Tîrnoveanu
