Nu putem zice că „natura produce ceva”, ci numai că „în natură se produce ceva”. Pentru științele naturale artistul e necunoscut; ele înlocuiesc artistul prin cauzalitatea mecanică, prin „legi naturale” Problema dacă aceste legi sunt imanente sau sunt date de un creator al lumii, ies din domeniul științelor naturale, cari nu fac decît să constate că lumea se prezintă ca o ordine perfectă, că un „cosmos”.
Arta presupune dimpotrivă că ordinea naturală nu este „perfectă”. Există, de pildă, adăposturi naturale (peșteri), dar fără îndoială că o colibă este un adăpost mai perfect decît o peșteră, un palat un adăpost mai perfect decît o colibă. Arta perfecționează deci natura cu ajutorul tehnicei. Produsele naturale apar cu necesitate în condițiuni date. Ele sînt previzibile, dacă se cunosc conditiunile. Arta produce efecte prin crearea conditiunilor. Aceste efecte sunt „scopurile” artei, iar tehnica creează conditiunile. Științele naturale ne fac să cunoaștem ce efecte se produc în anumite condițiuni. Cînd dorim și cunoaștem din știință conditiunile în cari aceste efecte se produc cu necesitate, ne adresăm artistului, în mod „artificial”, prin mijloace tehnice.
Științele exacte moderne s’au străduit să deslege și „problema tehnică”, adică problema creierii conditiunilor pentru producerea oricărui efect ce ar putea fi dorit cîndva. Fără de această năzuința și mărginindu-se numai la constatarea faptelor, științele naturale ar fi rămas sterpe, fără folos practic satisfăcînd numai curiozitatea naivă a omului. Dar, de la Leonardo da Vinci și Galileo Galilei încoace, străduințele științelor exacte (naturale, fizice) au fost îndreptate spre inventarea de instrumente cît mai perfecte, menite să înlesnească „experimentarea”, adică creearea artificială a conditiunilor în cari fenomenele observate în natură se produc cu necesitate. Instrumentele și aparatele au sporit puterea de creațiune a omului intr’o măsură nebănuită. Prin deslegarea problemei tehnice, omul deveni un ,,artist”, în stare să constringa natură să se transforme după dorințele lui. Așa fiind, omul modern, cînd dorește ceva, se adresează științei cerindu-i mijloacele tehnice cu ajutorul cărora să se poată produce lucrul dorit. Dorințele omului, la început modeste și satisfăcute prin mijloace tehnice descoperite prin observație întîmplătoare, s’au înmulțit însă neîntrerupt și au împins la cercetări sistematice, la constituirea științei. Dar dorințele n’au devenit numai numeroase, ci și foarte variate, astfel că și știință s’a ramificat, în științe speciale. Una din științele aceste speciale este sociologia. Oamenii, cînd doresc ca societatea să fie organizată mai bine decum este, caută un artist care să le satisfacă dorința. Și s’au prezentat în toate timpurile, și mai ales în timpurile noastre, mulțime mare de artiști sociali. Ei arată în colori cît se poate de atrăgătoare cum ar trebui să fie societatea că să fie bună și perfectă și făgăduiesc că vor reforma-o după gustul și dorință tuturora. Mulțimea a ales și alege de obiceiu pe cel ce face promisiunile cele mai frumoase. Cîteodată alegerea e bună, foarte adeseori greșită. Bună este alegerea, cînd reformatornl este și tehnician social, rea, cînd mijloacele sale tehnice sunt insuficiente sau lipsesc cu totul. Reformatorii cari au condus omenirea spre ascensiune socială au fost totodată și inventatorii tehnicei sociale. Oamenii îi admiră însă mai mult pentru rezultatele ce au dobîndit, nedind atenție laturii tehnice. Abia atunci cînd (și acolo unde) problemele de reforma socială deveniră foarte complexe, s’a trezit reflexiunea asupra mijloacelor tehnice. Interesul s’a concentrat asupra cercetării felului cum reformatorii geniali au procedat pentru a înfăptui ideile lor. De la constatarea și descrierea faptelor, de la istorie, s’a trecut la explicarea faptelor, la știința socială și în acelasi timp la încercări de experimentare rațională, la tehnicism social.
Sociologia ca știință (care nazueste să rezolve și problema tehnică) începe cu Tucidide. „Politeia” și „Legile” lui Platon precum și „Politică” lui Aristotel, sunt primele manuale de sociologie, cari, pe lîngă teorie pură, dau și indicațiuni tehnice pentru cei ce se dedică artei sociale. Abia după multe secole apare un nou autor genial, Machiavelli, care îmbogățește știință socială cu două tratate clasice: „Discursurile asupra primei decade a lui Titu Liviu” și „Principele”. În „Principele” sau, Machiavelli nu vrea să dea o teorie generală, un tratat de sociologie, ci încearcă să dea regule precise pentru artă gu vernarii, pentru artă politică. Și întrucît, pe acele vremuri, o știință socială generală, o sociologie, încă nu există, Machiavelli scoate regulele sale din studiul evenimentelor istorice. Observînd cum au procedat oamenii pentru a dobîndi o domnie și a o păstra, noi putem desprinde regulele, prin a căror aplicare intr’un caz special putem dobîndi rezultatul dorit. Machiavelli cunoaște mai ales istoria Italiei, cunoaște oamenii politici și caracterul lor, cunoaște artă lor politică. În temeiul acestor cunoștințe, Machiavelli expune un plan de acțiune cu un scop bine determinat: alungarea străinilor din Italia și unirea tuturor Statelor italiene intr’un Stat național, după pildă Spaniei și a Franței. Machiavelli e în căutarea omului în stare să înfăptuiască această idee. Dar numai dorință, oricît de adîncă și sinceră ar fi, nu ajunge, căci atunci dece n’ar fi incerat Machiavelli el însuși să conducă acțiunea? Acel artist politic trebuia căutat între principii de atunci, între cei ce aveau sau își dobindisera rangul de conducători politici, de „principi”. Dar Machiavelli nu l-a găsit, așa cum Platon nu-l găsise pe regele-filosof sau filosoful-rege în stare să înfăptuiască Statul sau ideal, și așa cum teoria politică a lui Aristotel n’a găsit lungă vreme „principi” dispuși să se folosească de preceptele sale tehnice.
Dar Polibiu, scriind istoria Românilor și cercetînd cauzele puterii lor, constată că ei au înfăptuit cea mai bună constituție. Politica Românilor a confirmat astfel teoria aristotelică. Problemă ce ne interesează pe noi aci este, dacă regulele practice ale lui Machiavelli au fost confirmate de istorie, dacă exemplele date de dînsul au fost bine alese și prezintă intr’adevar toate cazurile posibile, permițînd a desprinde regule general-valabile. Teza lui Machiavelli este: „Dacă un principe ar urma regulele mele, ar reuși să întemeieze o domnie puternicii în Italia; că niciun principe n’a reușit pînă acuma, deși toți aveau această dorință, se explică din faptul că, toți au făcut greșeli tehnice, după cum se vede din cutare și cutare exemplu”. Pentru a înțelege bine intenția lui Machiavelii și pentru a evita o interpretare greșită a „Principelui”, trebuie să ținem seamă de faptul că preceptele sale nu sunt aplicabile decît în condițiile particulare în cari se afla Italia de atunci. Ele derivă, ce-i drept, din principii generale de guvernare, dar trebuie să servească unei acțiuni directe intr’o situație concretă. Eroarea interpreților săi de mai tîrziu a fost că au crezut, cum că „Principele” cuprinde reguli aplicabile în orice situație istorică. Dar chiar comparația „Principelui” cu „Discursurile” sale ne arată, că „Principele” nu este un manual de artă politică,, ci un manual de tehnică politică, menit să-l ferească pe un principe italian din acea vreme de greșeli de tactică în urmărirea scopului propus: de a uni Italia sub un singur sceptru. Tehnica „machiavelica”, cuprinsă în ,,Principe”, ar fi deci aplicabilă numai în conditiunile particulare ale Italiei Renașterii-și în cazuri asemănătoare. Cum se face însă că niciun principe italian, chiar dintre cei ce au cunoscut tratatul lui Machiavelii, n’a înfăptuit scopul propus de autor?
Din două una: sau nu existau între acești principi caractere cari ar fi acceptat sfaturile lui Machiavelli, sau sfaturile sale, regulele fixate de el, erau, greșite. Prima ipoteză trebue eliminată delă început.” Italia de atunci produsese doar un mare numan de „principi” geniali, între cari pe un Cezare Borgia. Intr’adevar, acesta mai ales atrăsese atenția autorului „Principelui” și pentru el era menit în primul rînd acest manual. Dar să fi fost intr’adevar numai vina împrejurărilor (boală lui Cezare intr’un moment critic) că acest principe n’a putut realiză dorință tuturor patrioților italieni de atunci? Noi credem că nici Cezare Borgia, nici un alt principe italian n’ar fi reușit, urmînd chiar cu sfințenie preceptele lui Machiavelii-deoarece aceste precepte sunt greșite.
Dovadă pentru afirmația noastră ne-o da tot istoria. În condițiuni asemănătoare: amestecul străinilor, lupte pentru ocuparea tronului etc. Ștefan cel Mare a înfăptuit în Moldova, ceea ce dorea Machiavelli pentru Italia: întemeierea unei domnii puternice.
II
Cert este că Ștefan cel Mare n’a cunoscut teoria lui Machiavelli („Principele” e scris 1513), cum dealtminteri nici Machiavelli (care în anul morții lui Ștefan, 1504, era de 35 de ani), n’a cunoscut politică domnitorului Moldovei, n’a avut posibilitatea să studieze arta politică a acestui principe genial. Ispititoare însă este ideea de a cerceta în ce măsură Ștefan cel Mare corespunde imaginei „Principelui” lui Machiavelli, și mai ales în ce măsură se deosebește de ea. În cadrul expunerilor de față nu putem decît să schițăm problema, care, pentru a fi analizată în toată întinderea ei, ar cere un tratat voluminos. Aci, cîteva însemnări numai.
Citind „Principele” lui Machiavelli și amintindu-ne de felul cum s’a comportat Ștefan cel Mare în deslegarea practică a problemelor, ne uimește intuiția genială a marelui Voevod prin care cunoaște importanța diferitelor probleme și cum, în urmă, știe să le dea, printr’o tehnică desăvîrșită, o deslegare perfectă.
Înlăturarea lui Petru Aron, Ștefan cel Mare o consideră cu drept cuvînt ca o condiție fundamentală pentru consolidarea domniei sale. Existența lui Petru Aron implică două primejdii pentru noul domnitor: amestecul străinilor (al Poloniei și apoi al Ungariei) precum și trădarea din partea unor boieri ademeniți de fostul domnitor. Întrebarea e, dacă Ștefan ar fi procedat în același fel în cazul cînd Petru Aron ar fi fost numai un pretedent oarecare, iar nu și ucigașul lui Bogdan, tatăl lui Ștefan. Care este în această acțiune partea calculului politic și care cea a setei de răzbunare?
E greu să presupunem că setea de răzbunare să se fi menținut cu aceeasi intensitate prin 12 ani, ci acțiunea lui Ștefan ni se pare izvorita în primul rînd din năzuința sa de a înlătura orice posibilitate ca vecinii Moldovei, Polonii și Ungurii, să-l amenințe cu un pretendent la tron dînd neîntrerupt prilej unor boieri nemulțumiți de a unelti împotriva domnitorului.
Ca și în Italia lui Machiavelli, așa și în principatele române, partidele boierești constituiau o statornică primejdie pentru consolidarea unei domnii. Ștefan a știut să înlăture această primejdie, procediad cu mult tact. El n’a căutat să guverneze numai cu boierii cari l-au ajutat la dobîndirea tronului, ci i-a primit și pe foștii colaboratori ai lui Petru Aron în rîndul consilierilor săi și chiar pe cei ce fugiseră cu Petru Aron. Ștefan îi primi cu iertare la întoarcerea lor. „Oamenii, cînd primesc binele delă acela delă care nu se așteaptă decît la rău, sunt mai îndatorați față de binefăcătorul lor”, zice Machiavelli. Marea autoritate a lui Ștefan față de boierii săi a rezultat și din felul cum Ștefan a știut să cîștige dragostea poporului. „Unui domnitor care știe să poarte frînele guvernului și căruia nu-i lipsește deloc curagiul în vremuri de grea cumpănă și nici ceea ce îi trebuie pentru a întreține spiritul poporului, nu-i va părea rău niciodată că a pus temeiu pe iubirea să”. Ștefan a venit la domnie cu ajutorul boierilor, dar el nu le-a dat voie să asuprească mulțimea pentru a se îmbogăți. Mijloacele de cari s’a folosit au fost: întreprinderi războinice în afară, activitate organizatorică intensă înăuntru.
Dar pentru a învinge asupra dușmanilor din afară și a păstra liniștea și solidaritatea înăuntru, domnitorul trebuie să dispună de un instrument tehnic perfect. Acest instrument și l-a creat Ștefan: armată națională, armată de țărani. Din momentul ce boierii deveniră generali ai unei armate puternice supt comandă supremă a unui strateg genial cum era Ștefan Vodă, Moldova se ridica la rangul unui Stat puternic, temut de dușmani și respectat de prieteni. Iată cum glăsuiește Machiavelli, par’că ar vorbi de Ștefan cel Mare: „Un domnitor nu trebue să aibă altă preocupare, nici alt gînd și nici să-și îndrepte studiile în altă parte decît numai către războiu, această este îndeletnicirea cea mai potrivită pentru acela care comandă și folosul unei asemenea științe este de așa fel încît nu numai că păstrează Statele acelora cari sunt născuți pe tron, dar încă adesea ea aduce la tron pe aceia cari sunt născuți simpli particulari. Și din contra, se dovedește că, atunci cînd domnitorii s’au gîndit mai mult la petreceri decît la arme, ei și-au pierdut Statul. Cea dintiiu cauza care te face să-l pierzi este nesocotirea acestei arte, țoță să după cum hărnicia în artă războiului este mijlocul de a cuceri un Stat”. Vorbind de armată națională, Machiavelli zice: „Fără armată națională niciun domnitor nu poate fi în siguranță… Trupele naționale sunt acelea cari se compun din supușii tăi și din credincioșii tăi; toate celelalte armate sunt mercenare sau auxiliare”. Mercenarii au prăpădit, pe vremea lui Machiavelli, Italia, și imposibilitatea de a organiza o armată națională a împiedicat la noi, mai tîrziu, desăvîrșirea operei lui Mihai Viteazul, și l-a pierdut pe Tudor Vladimirescu.
Dar pe lîngă aceste asemănări, ce se pot desprinde prea lesne, între Ștefan Vodă și Principele ce-l dorea Machiavelli pentru Italia, personalitatea lui Ștefan ne poate da prilejul să explicăm erorile lui Machiavelli.
Politica nefastă a Papilor, neputincioși pedeoparte de a înfăptui ei înșiși unitatea Italiei, iar pe de altă parte ațîțînd neîntrerupt rivalitățile între Statele italiene pentru a-și păstra Statul lor, i-a întunecat lui Machiavelli, că și celor mai mulți, oameni politici italieni din vremea să, înțelegerea importanței religiozității, a adevăratei religiozități și a adevăratei moralități, pentru consolidarea unui Stat. Dacă Machiavelli l-ar fi cunoscut pe Ștefan eel Mare, capitolul al XVII-lea al „Principelui” sau (,,Cum trebuie să-și țină domnitorii făgăduielile”), capitol care i-a atras lui Machiavelli atîta hulă, ar fi primit alt conținut. „Un domnitor”, zice Machiavelli „n’are trebuință să aibă însușirile ce am arătat, dar trebuie să pară că le are pe toate. Voiu adăuga chiar că a avea și a te sluji de toate aceste însușiri este primejdios și că este folositor întotdeauna să te prefaci că le ai; așa că domnitorul trebuie să pară îndurător, credincios, omenos, religios și cinstit, dar trebuie să fie stăpîn pe sine, pentru că, la trebuință, să poată și să știe să facă și cu totul dimpotrivă”. Pilda lui Ștefan cel Mare dovedește că domnitorul trebuie să aibă intr’adevar aceste însușiri pentru a fi respectat și iubit de poporul sau.
Machiavelli traeste intr’o atmosferă care înăbușă orice avînt eroic, care usucă sufletele, de orice porniri nobile și desinteresate. Politică este pentru el un joc primejdios, o țesătură de intrigi și curse. Numai cel inteligent, viclean peste măsură, și hotărît să indrăznească totul, putea să răzbească și să domineze. Patriotismul înflăcărat al lui Machiavelli caută între cei răi pe cel mai rău că să poată îndeplini misiunea de a uni Italia supt un singur sceptru.Dar întrebarea e: poate un astfel de om să deștepte însuflețirea mulțimii, spiritul de jertfă, credința intr’un viitor mai bun? Putea lumea să dorească de a schimbă pe micii tirăni imperfecți, cu un singur tiran, diavol perfect?
Cum Italia de atunci nu putea produce decît un astfel de Principe, problema pusă de Machiavelli rămase fără deslegare posibilă.
Cei ce l-au cuuoscut pe Ștefan cel Mare, au văzut și admirat în el pe Principele care a întrunit toate însușirile necesare unui domnitor ideal. 1. Ursu, în cartea sa „Ștefan cel Mare”, citează rîndurile lui Miechovita, din cari personalitatea marelui Domn ni se înfățișează în deplina ei strălucire: „O! Bărbat glorios și victorios, care ai biruit pe toți regii vecini. O! om fericit, căruia soartă i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pecind natură a dat altora calități numai în parte și anurne unora prudența împreunata cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruința contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor, contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”.
Arta guvernării nu se poate întemeia, cum credea Machiavelli, numai pe calcul, ci ea cere o adîncă înțelegere a sufletului omenesc, un acord perfect de simțire între conducător și mulțime. Mulțimea nu e nici bună nici rea; conducătorul o poate face, dacă el însuși este intr’adevar bun. El o poate face capabilă de orice jertfă pentru apărarea patriei, a credinței, a moralei, pentru înfăptuirea unei culturi înalte, dacă el însuși e însuflețit de acest spirit de jertfă.
Frederic al II-lea al Prusiei, și el numit de posteritate „cel Mare”, a scris înainte de urcarea pe tron un „Anti-Machiavelli”; Ștefan cel Mare a dovedit prin guvernarea , cã teoria lui Machiavelli are nevoie de o nouã analizã si de o rectificare in unele puncte esențiale.
III
Utilitatea practică a unor astfel de studii nu poate fi tăgăduita. În Statele moderne, problemele ce se pun conducătorilor politici sunt atît de complicate și dificile, încît numai oameni politici geniali le-ar putea rezolva fără pregătire teoretică.
Cunoașterea teoriei, nu numai că poate împiedica greșeli, dar ea înlesnește acțiuni cu efecte previzibile, adică aplicarea de mijloace tehnice raționale.
Politica empirista degenerează cu necesitate în politicianism deoarece nici nu poate desprinde cu claritate scopul principal al acțiunii politice, nici nu cunoaște toate posibilitățile tehnice pentru a asigura rezultatul dorit. E adevărat că în anumite timpuri și împrejurări, vrednicia oamenilor a fost suficientă în domeniul acțiunii politice, dar lipsa unei pregătiri teoretice și tehnice a conducătorilor politici schimbă toată istoria unui popor, cînd timpul și împrejurările iau altă înfățișare. Intr’un Stat modern, clasa conducătoare trebue să primească o educație politică desăvîrșită. Genii nu se pot creia prin educație, dar oameni vrednici, cinstiți, harnici, împlinindu-și cu sfințenie datoriile către patrie și neam-astfel de caractere se pot forma prin educație, dindu-li-se în acelas timp și o temeinică pregătire teoretică și tehnică în domeniul activității politice.
Progresul sociologiei depinde de stabilirea unei legături strînse a teoriei sociale cu practica, cu experiența, prin elaborarea continuă a unei tehnice servind artei sociale. Auguste Comte a cerut separatiunea teoriei de practică, ceea ce nu însemnează însă înstrăinarea științei de artă. Afirmația că politica practică se învață prin istorie își dobindeste adevărata semnificație și importantă, dacă între istorie și politică se așează știința politică, teoria întemeiată pe experiența istorică. Dealtminteri, se poate spune cu aceeași dreptate că popoarele și oamenii politici nu învață nimic din istorie.
Traian BRÃILEANU, Sociologia si Arta Guvernãrii, Articole politice, Ed. „Cartea Româneascã, ed. a II-a, Buc., 1940, apud Mișcarea.net
